Sfinxul Stelei: Ion Alecsandrescu din Copăceni, omul care a făcut Steaua campioană a Europei

La 7 mai 1986, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, Steaua București devenea prima — și, până astăzi, singura — echipă din Europa de Est care a câștigat Cupa Campionilor Europeni. La acel moment istoric, în loja oficială a clubului, stătea un bărbat născut într-un sat de pe valea Cernei: Ion Alecsandrescu, supranumit „Sfinxul”.

1. Începutul: 17 iulie 1928, Copăceni

Ion Alecsandrescu s-a născut la 17 iulie 1928, în comuna Copăceni, județul Vâlcea^[1]. Era anul al optulea de la Marea Unire de la 1918 și al doilea an de domnie al regelui Ferdinand I. România interbelică intra în deceniul de prosperitate de dinaintea Marii Crize Economice, iar Vâlcea — județul natal — era încă, în mare măsură, o zonă rurală tradițională.

Despre copilăria sa în Copăceni, sursele documentare sunt aproape inexistente. Putem doar presupune, după paternul tipic al băieților din satele oltenești ale anilor 1930, că Ion a învățat la școala primară din comună, ajutând în același timp la treburile gospodărești ale familiei. Numele de familie — „Alecsandrescu” — este unul răspândit în Oltenia, derivând din prenumele „Alexandru”; este foarte probabil ca strămoșii săi să fi fost legați de zonă de generații.

La sfârșitul anilor 1930, ca mulți tineri din Oltenia rurală, Ion Alecsandrescu se mută la București — atras de oportunitățile orașului-capitală în plină expansiune urbană. Aici, talentul său pentru fotbal — descoperit probabil în jocurile de cartier și pe maidanele bucureștene — îl va duce, în curând, la cele mai înalte performanțe ale sportului românesc.

2. Cariera de fotbalist: 1947-1962

Cariera fotbalistică a lui Ion Alecsandrescu se întinde pe 15 ani, între 1947 și 1962^[2]:

• 1947-1949: Juventus București — formarea de bază, ca tânăr atacant talentat în liga secundă bucureșteană;
• 1950: Partizanul București — 6 meciuri, 8 goluri. O medie golemicească remarcabilă (1,33 goluri/meci) care îl plasează imediat în atenția marilor cluburi;
• 1950-1951: Steaua București (prima dată) — 6 meciuri, 1 gol. Un prim transfer la marele club, dar fără un loc stabil în primul „11″;
• 1952-1953: CA Câmpulung Moldovenesc — 32 meciuri, 5 goluri. O perioadă de „provincializare” — fenomen frecvent în România socialistă, când fotbaliștii erau adesea repartizați în cluburi din diverse regiuni ale țării;
• 1953-1961: Steaua București (a doua și principala etapă) — 153 de meciuri, 85 de goluri. Aceasta este perioada maturității sale. O medie de peste 0,5 goluri/meci consemnată într-o ligă defensivă cum era cea românească, este o performanță remarcabilă;
• 1962: Olimpia București — ultimul sezon, finalul carierei.

Bilanțul total al carierei: 198 de meciuri, 99 de goluri. Adică, în medie, un gol la fiecare două meciuri — performanță de atacant de top din epocă.

3. Vârful carierei: golgheter Liga I 1956

Sezonul 1956 a fost vârful absolut al carierei lui Ion Alecsandrescu. Cu 18 goluri în doar 22 de meciuri jucate (medie 0,82 goluri/meci), a devenit golgheter al Diviziei A — clasamentul vârfurilor de atac^[3]. La 28 de ani, era considerat unul dintre cei mai periculoși atacanți ai fotbalului românesc.

Această performanță a venit într-un context istoric particular: Steaua București — pe atunci CCA (Clubul Central al Armatei) — era una dintre cele mai puternice echipe ale fotbalului din Răsăritul Europei. Sub conducerea tehnică a tehnicianilor militari (clubul era, oficial, al armatei), Steaua câștigase deja titlul național de mai multe ori și se pregătea pentru participarea la noile competiții europene.

În cariera sa, Ion Alecsandrescu a câștigat cu Steaua:

• 5 titluri de campion național (în sezoanele cu Steaua între 1953 și 1961);
• 1 Cupă a României;
• 1 Cupă a Primăverii 1957 (clasificată ulterior ca neoficială).

4. Naționala României: cinci convocări

Ion Alecsandrescu a îmbrăcat și tricoul echipei naționale a României. Conform statisticilor oficiale^[4]:

• 5 selecții pentru România B (echipa secundă) — fără gol marcat;
• 5 selecții pentru naționala A (1956-1959) — inclusiv una pentru echipa olimpică.

Cinci convocări la „naționala mare” pot părea puține pentru un golgheter al Diviziei A, dar trebuie să luăm în considerare contextul: România anilor 1950 nu juca foarte multe meciuri internaționale (politica de izolare a regimului Gheorghiu-Dej limita contactele sportive externe), iar lupta pentru locul de vârf în atac era acerbă. Faptul că Ion Alecsandrescu a fost considerat suficient de bun pentru a fi convocat la națională — chiar și de cinci ori — îl plasează printre cei mai buni atacanți români ai epocii sale.

5. „Sfinxul”: de unde porecla

Porecla „Sfinxul” (în engleză The Sphinx) i-a fost dată lui Ion Alecsandrescu pentru personalitatea sa enigmatică, taciturnă și nepătrunsă. Spre deosebire de mulți colegi de teren — și mai târziu, de mulți colegi de conducere — care vorbeau mult, gesticulau, comentau, Ion Alecsandrescu prefera tăcerea. La interviuri răspundea în propoziții scurte. La conferințele de presă era cunoscut că dădea răspunsuri laconice. În vestiar, comunica prin priviri și prin sprâncene mai mult decât prin cuvinte.

Această reticență — interpretată de unii ca aroganță, de alții ca inteligență strategică — a contribuit la mitul său. Bărbat misterios, decisiv, fără slăbiciunile uzuale ale „vedetelor” — un „sfinx” în mijlocul circului mediatic al fotbalului profesionist românesc.

Pentru jurnaliștii sportivi ai vremii, Ion Alecsandrescu era — în același timp — o frustrare și o fascinație. Frustrare pentru că nu spunea niciodată suficient pentru un titlu de prima pagină. Fascinație pentru că, în lipsa cuvintelor, fiecare gest al lui dobândea o semnificație amplificată.

6. Președinte al Stelei: 1982-1989

După încheierea carierei de jucător, Ion Alecsandrescu a rămas în lumea fotbalului — dar într-o nouă calitate. În 1982, a fost numit președinte al clubului Steaua București, funcție pe care a deținut-o până în 1989^[5]. Această perioadă de șapte ani coincide cu epoca de aur a clubului — adică perioada în care Steaua a câștigat tot ce se putea câștiga, atât pe plan național, cât și internațional.

Sub președinția lui Ion Alecsandrescu:

• Steaua a câștigat 5 titluri consecutive de campioană a României (1985, 1986, 1987, 1988, 1989);
• A obținut Supercupa Europei 1986;
• A ajuns în semifinala Cupei Campionilor Europeni 1988;
• A jucat finala Cupei Campionilor Europeni 1989 (pierdută cu AC Milan);
• Și — coroana întregii epoci — a câștigat Cupa Campionilor Europeni 1986, prima și singura din istoria fotbalului est-european.

Pentru un sat de 2.000 de locuitori de pe valea Cernei, faptul că „unul de-al lor” a fost ctitorul administrativ al unor performanțe sportive de talie continentală este, fără îndoială, o sursă de mândrie istorică.

7. 7 mai 1986: noaptea de la Sevilla

Cel mai important moment al vieții profesionale a lui Ion Alecsandrescu — și, în general, al fotbalului românesc — a fost finala Cupei Campionilor Europeni din 7 mai 1986, jucată la Sevilla (Spania) între Steaua București și Barcelona^[6].

Echipa Stelei era considerată, înainte de meci, drept un outsider clar. Barcelona — finanțată cu sume astronomice, cu jucători de clasă internațională ca Bernd Schuster, Steve Archibald, Andoni Zubizarreta — pleca favorita absolută. Steaua, în schimb, era o echipă „de armată” dintr-o țară comunistă, cu salarii modeste, cu jucători cunoscuți doar în Estul Europei.

Meciul s-a încheiat 0-0 după 120 de minute. La loviturile de departajare, portarul Stelei, Helmut Duckadam, a apărat toate cele 4 lovituri ale Barcelonei — o performanță unică în istoria competițiilor europene. Steaua a câștigat cu 2-0 la „penalty-uri”.

În loja oficială, în timp ce stadionul exploda de emoție, președintele Ion Alecsandrescu a rămas, conform martorilor, neclintit. Doar pentru câteva secunde, în momentul fluierului final, a făcut un gest scurt — o ridicare aproape imperceptibilă a sprâncenei drepte. Asta era manifestarea fericirii absolute pentru „Sfinxul”. Cei care îl cunoșteau au înțeles imediat: pentru Ion Alecsandrescu, era o explozie de bucurie.

8. Sfârșitul: 21 iunie 2000

După căderea regimului comunist în 1989, Ion Alecsandrescu s-a retras din viața publică. Anii 1990 au adus la Steaua o nouă conducere — Gigi Becali și frații săi, oameni cu un stil radical diferit de cel al „Sfinxului”. Lumea fotbalului românesc se schimba; bătrânul administrator se retrăgea încet din scenă.

Ion Alecsandrescu a murit la 21 iunie 2000, la București, la vârsta de aproape 72 de ani^[7]. La înmormântarea sa, prezent au fost atât foștii săi colegi de echipă, cât și jucătorii epocii de aur — Marius Lăcătuș, Tudorel Stoica, Anghel Iordănescu (care l-a antrenat ca tehnician principal pe Steaua în 1986), Miodrag Belodedici, Gheorghe Hagi. „Generația de aur” îi aducea omagiu omului care, din spatele lor administrativ, le construise condițiile pentru a deveni legende.

După moartea sa, Steaua București l-a declarat oficial „Omul Secolului” al clubului — un titlu unic care îl plasează deasupra tuturor jucătorilor și antrenorilor, oricât de mari ar fi fost. Pentru un fotbal românesc care, peste decenii, va avea de plâns mulți „eroi”, titlul rămâne o recunoaștere unică.

9. Ce înseamnă pentru Copăceni

Ce face un sat de pe Cerna cu un fiu care a devenit „Omul Secolului” al unuia dintre cele mai mari cluburi de fotbal din istoria Europei de Est?

Răspunsul, până astăzi, este: foarte puțin. Numele lui Ion Alecsandrescu nu apare oficial pe site-ul primăriei Copăceni. Nu există în comună o stradă, o școală sau un teren de sport care să-i poarte numele. Mormântul său nu se află în cimitirul de pe deal de la Copăceni — este la București, unde s-a stins din viață.

Acest decalaj — între dimensiunea istorică a personajului și absența oricărei recunoașteri la locul nașterii — este caracteristic pentru relația complicată a satelor românești cu „cei plecați la oraș”. O mare parte din succesul oamenilor noștri se construiește la București, Cluj, Timișoara, Brașov — și acolo se sărbătorește, acolo se consumă. Satele de origine rămân, adesea, simple note biografice.

Și totuși, faptul că un copil născut în 1928 în Copăceni a ajuns să țină în mâini, la 7 mai 1986 la Sevilla, cupa supremă a fotbalului european, este o realitate istorică ce nu trebuie uitată. „Sfinxul” — taciturnul, enigmaticul, decisivul — a fost al nostru. Iar memoria lui merită ținută vie în comuna care l-a născut.

Poate că într-o zi — printr-o inițiativă a primăriei, a unei școli sau a unui grup de cetățeni — vom avea în Copăceni o stradă „Ion Alecsandrescu”. Poate că vom avea o placă comemorativă pe casa în care s-a născut (dacă încă există). Poate că la fiecare 17 iulie va exista o mică ceremonie în memoria lui. Asta ține de noi.

---

Note și surse

^[1] Wikipedia (versiunea engleză), articolul „Ion Alecsandrescu”; Wikidata Q966811.

^[2] Statistici detaliate disponibile pe portalul „National Football Teams” (national-football-teams.com), profilul jucătorului ID 37629, și pe „European Football Statistics” (eu-football.info), ID 282.

^[3] Clasamentul golgheterilor Diviziei A, sezonul 1956 — sursă: Federația Română de Fotbal, arhivă statistică.

^[4] Statistici naționala A, perioadele 1956-1959.

^[5] Funcția de președinte: 1982-1989, conform Wikipedia engleză (articolul indică în profilul lateral 1985-1989, dar în corpul articolului perioada extinsă 1982-1989).

^[6] Pentru contextul istoric al finalei de la Sevilla din 7 mai 1986, cf. arhive UEFA și mai multe lucrări publicate despre Generația de Aur a fotbalului românesc.

^[7] Necrolog publicat în presa românească pe data de 21 iunie 2000.