Cele mai vechi documente ale satelor noastre: de la Mihnea Voievod la harta lui Schwantz
Vrând să aflăm cât de adânc se înrădăcinează în documente numele așezărilor noastre, ne întoarcem la trecerea dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea — în vremea voievozilor Vlad Călugărul și Mihnea cel Rău, când moșiile pe Cerna treceau din mână în mână prin acte scrise pe pergament, în slove cirilice și cu peceți domnești.
1. Documentul lui Mihnea Voievod (începutul secolului XVI)
Cea mai veche mențiune documentară a unei așezări din comuna Copăceni de astăzi se păstrează într-un act emis de cancelaria voievodală a Țării Românești, identificat prin cercetările profesorului Matei Dumitru. Documentul, păstrat în fondurile arhivistice ale Râmnicului, începe în formula obișnuită a actelor domnești din epocă:
„Cu mila lui Dumnezeu, Io, Mihnea Voievod… dat-am domnia mea această poruncă Radului Sabașul. Ca să fie moșie la Ulmetu. Însă hotarul să se știe. Către Bălteni pa valea Lucai…”[1]
Importanța acestui document pentru istoria locală este dublă. În primul rând, el atestă explicit moșia Ulmetu, dată în stăpânire boierului Radu Subașu. În al doilea rând, prin fixarea hotarului „către Bălteni pa valea Lucai”, documentul atestă indirect existența satului Bălteni — pentru că o limită de moșie se trage întotdeauna în raport cu o așezare deja cunoscută, nu cu o noțiune abstractă.
Identificarea voievodului care emite actul este esențială pentru datare. Textul precizează, ceva mai jos, că Radu Subașu cumpărase moșia „încă de prin zilele răposatului Vlad Călugărul, din Carsteni Vetelu, drept 1900 aspri gata”. Vlad Călugărul (fiul lui Vlad Dracul) a domnit între 1482-1495 — așadar cumpărarea s-a făcut în acest interval. „Mihnea Voievod” care emite întărirea după moartea lui Vlad Călugărul este, prin urmare, Mihnea I, supranumit „cel Rău”, fiul lui Vlad Călugărul, voievod al Țării Românești între 1508 și 1510[2]. Actul nostru se datează, deci, în acest scurt interval de doi ani de domnie.
Atestarea triplă pe care ne-o oferă documentul — Ulmetu, Bălteni și „Carsteni Vețelu” (precursorul Vețelu-lui de astăzi) — îi pune pe locuitorii noștri în categoria așezărilor cu vechime documentară mai mare de cinci secole. „Carsteni Vețelu” este o formulare interesantă: probabil un nume compus, fie de tipul „Cârsteni-Vețelu” (două sate alăturate), fie o sintagmă în care „Carsteni” desemnează un grup familial care locuia într-un punct numit „Vețelu”.
2. Bălteni în privilegiul lui Neagoe Basarab (1518-1519)
O a doua atestare medievală a satului Bălteni provine din vremea domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), considerată de istorici „epoca de aur” a cancelariei voievodale și a vieții bisericești muntene. Prin privilegiul emis în anul 7027 de la facerea lumii (echivalent 1518-1519 în calendarul nostru), Neagoe Basarab întărește mănăstirii Motru o serie de moșii, între care figurează și un sat „Bălteni”[3].
Identificarea exactă a Bălteniului din document cu Bălteniul nostru de pe Cerna nu este absolut sigură — în țara munteană existau și alte sate cu acest nume —, dar argumentele geografice favorizează identificarea: mănăstirea Motru se află în județul Gorj, la o distanță de aproximativ 70-80 km de comuna Copăceni, în limitele rezonabile ale rețelei de moșii mănăstirești din nordul Olteniei. Din punctul de vedere al istoricilor locali care au făcut această conexiune, este foarte probabil — deși nu absolut sigur — că este vorba despre același Bălteni.
3. Documentul lui Radu Mihnea (1612): Vețelu și Copăceni
Următoarea referință documentară datată cu precizie ne aduce în plin secol XVII. Un act emis de voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623), în prima sa a doua domnie, întărește mai multor logofeți drepturile de proprietate asupra unor ocine din zona noastră:
„Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Voievod… dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Radu logofăt și lui Tudor și lui Lupu logofăt și lui Vladu logofăt și cu fii lor ca să le fie lor ocină în Vetelu. Și iar a cumpărat Lupul ocină de la Mentica două fălci în câmp pentru 400 de aspri gata. Și iar a cumpărat Vladu ocină la Vetel un ogor lângă vadul Cruciei, de la Ignatu pentru 150 de aspri gata.”[4]
Documentul menționează Vețelu (Vetel) de trei ori, descriind trei tranzacții distincte între patru cumpărători (Radu logofăt, Tudor, Lupu logofăt și Vladu logofăt) și trei vânzători (Mentica, Ignatu, și un al treilea neimitat). Frecvența vânzărilor pe un teritoriu atât de restrâns sugerează că pământul de la Vețelu era considerat fertil și căutat în acea vreme. Tot aici apare și o detaliere geografică prețioasă: „vadul Cruciei” — locul unde se traversa probabil Cerna pe lângă o cruce de hotar.
În același document, sau într-un act foarte apropiat ca dată, apare și prima atestare textuală a Copăceni-ului propriu-zis:
„Și iar a cumpărat Radul ocină în Copăceni de la Lepădat trei fălci de loc lângă via lui pentru 280 de aspri gata.”[5]
Mențiunea „lângă via lui” este la fel de prețioasă: ne arată că la 1612 la Copăceni se cultiva deja vița-de-vie — o ocupație care, în Vâlcea, continuă fără întrerupere până în zilele noastre. Falca era o unitate de suprafață a vremii, variabilă de la o zonă la alta, dar în general echivalentă cu aproximativ 1,2-1,4 hectare. „Trei fălci” — adică aproximativ 3,6-4,2 ha — pentru 280 de aspri arată o piață funciară activă.
4. Hidronime din secolul XV păstrate până astăzi
Pe lângă atestările documentare directe, satele noastre păstrează în memoria toponimică numele unor văi și locuri care apar în documentele medievale. „Valea Vatafului” și „Valea Sorbetului” — două văi care formează și astăzi limita dintre satele Copăceni și Ulmetu — sunt numite în documentele de hotărnicie din secolul al XV-lea[6]. Formularea „pe valea Vatahului și de acolo merge pe valea Sorbetului”, utilizată în acte vechi pentru a descrie limita unei moșii, este folosită de bătrânii satelor noastre, în vorbirea curentă, până în zilele noastre.
Această continuitate toponimică de peste 500 de ani este una dintre dovezile cele mai puternice ale faptului că populația de pe Cerna nu a suferit întreruperi semnificative — nici prin invazii, nici prin migrații. Numele de văi, ape și locuri se transmit din generație în generație doar atunci când există o comunitate stabilă care le folosește zi de zi.
5. Vețelu pe harta lui Schwantz (1720-1722)
După încheierea războiului dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic prin pacea de la Passarowitz (1718), Oltenia trece sub administrație austriacă pentru două decenii (1718-1739). Una dintre primele măsuri ale autorităților vieneze a fost cartografierea precisă a noului teritoriu — sarcină încredințată de comandantul transilvănean, contele Stainville, căpitanului-inginer Friedrich Schwantz von Springfels.
Rezultatul muncii lui Schwantz, ridicată între 1720 și 1722, este Tabula Valachiae Cis-Alutanae — prima reprezentare cartografică detaliată a Olteniei, considerată de specialiști „înainte cu cel puțin 50 de ani față de epocă” prin precizia tehnică și folosirea timpurie a umbririi pentru redarea reliefului[7]. Lucrarea originală se păstrează în colecțiile Bibliotecii Naționale a Austriei și ale Casei Imperiale de la Viena.
Pe această hartă, satul nostru Vețelu figurează sub denumirea germanizată „Wezel” — o transcriere fonetică firească pentru un cartograf austriac (consoana românească ț redată cu z, lipsa diacriticelor specifice limbii române). Apariția satului pe harta lui Schwantz îl plasează deja, în 1720, ca așezare suficient de stabilă încât să merite a fi cartografiată — într-o vreme în care cartografii austrieci înregistrau numai localitățile cu populație permanentă și relevanță administrativă.
6. Dicționarele geografice din secolul XIX: 1831, 1902
Cu intrarea în secolul al XIX-lea și odată cu modernizarea statului român, satele noastre încep să apară sistematic în lucrările geografice oficiale. Două dintre ele sunt esențiale pentru istoria locală:
1831 — Dicționarul Geografic al Județului Vâlcea, alcătuit de C. Alecsandrescu[8]. În această primă enciclopedie județeană, satul Bălteni figurează ca o comună aparte, având în acea perioadă 109 familii la care se adaugă și cătunul Cojani. Aceasta confirmă încă o dată că Bălteni a fost, în istoria sa, una dintre cele mai populate localități ale zonei.
1898-1902 — Marele Dicționar Geografic al României, sub coordonarea lui George Ioan Lahovari, generalului C. I. Brătianu și a lui Grigore G. Tocilescu[9]. Această monumentală lucrare în șase volume consemnează detalii prețioase despre toate satele noastre, inclusiv două repere economice:
- Bălteni: o parte din locuitori sunt moșneni (țărani liberi cu drepturi de proprietate ereditară), iar o altă parte au fost împroprietăriți în 1864 cu 44 de hectare, pe moșia Bălteni-satului. Acest detaliu — împroprietărirea de la 1864 — face referință la reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai importante reforme sociale ale Principatelor Unite, care a transformat 408.000 de țărani clăcași în mici proprietari.
- Vețelu: figura ca aparținând în 1902 comunei Broșteni, și nu comunei Copăceni. Apartenența la Broșteni va persista încă o jumătate de secol.
7. Integrarea Vețelu-lui în comuna Copăceni (Legea nr. 5 din 1950)
Integrarea efectivă a Vețelu-lui în comuna Copăceni s-a făcut abia după Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 privind raionarea administrativ-economică a Republicii Populare Române — actul fundamental care a desființat județele istorice și plasele tradiționale, reorganizând teritoriul țării în 28 de regiuni și 177 de raioane[10]. Reforma — copiată după modelul sovietic — urmărea să rupă vechile structuri administrative considerate „burgheze” și să creeze unități noi, mai apropiate de logica planificării economice centralizate.
Pentru zona noastră, Legea nr. 5/1950 a marcat sfârșitul fostei plasi Cerna de Sus (din care făceau parte Ulmetu, Copăceni și Bălteni încă din secolul al XIX-lea) și încadrarea în noul raion Horezu, parte din regiunea Vâlcea (ulterior Argeș). În aceeași perioadă, comuna Broșteni — din care făcea parte Vețelu — a fost desființată, iar satele sale au fost redistribuite. Așa a ajuns Vețelu la Copăceni.
Această schimbare administrativă, peste un secol și jumătate, este esențială pentru a înțelege de ce comuna Copăceni de astăzi este o construcție compozită, formată prin alipiri succesive — un subiect căruia îi dedicăm un articol separat al acestei serii.
8. Ce nu știm încă
Cercetarea documentară de față, fundamentată pe surse primare medievale și moderne, ridică tot atâtea întrebări câte răspunsuri oferă:
- Există documente mai vechi decât cele identificate până acum? O cercetare integrală a fondurilor „Mănăstirea Cozia”, „Mănăstirea Motru” și „Mitropolia Țării Românești” de la Arhivele Naționale ar putea aduce surprize.
- Cine au fost primele familii din satele noastre? Registrele de stare civilă păstrate la Arhivele Naționale Vâlcea încep abia la 1888 — pentru documentația anterioară trebuie consultate condicile bisericești ale parohiilor.
- Există o identificare arheologică a vechilor vetre satești? Săpături arheologice sistematice pe Cerna nu s-au făcut. O cercetare de teren ar putea localiza vatra inițială a Copăceni-ului, mutată posibil de mai multe ori de-a lungul secolelor.
Această serie de articole — primul fiind acela pe care îl citiți acum — este, deci, un punct de plecare, nu o concluzie. Locuitorii înșiși ai comunei — cei cu fotografii vechi, scrisori păstrate, documente de familie sau mărturii orale ale bătrânilor — ne pot ajuta să completăm tabloul. Comentariile pe acest articol sunt deschise tocmai pentru asta.
Note și surse
[1] Document din vremea lui Mihnea cel Rău (1508-1510), identificat și transcris de profesorul Matei Dumitru. Textul integral al actului, ce conține și mențiunea anterioară a cumpărării de către Radu Subașu „în zilele răposatului Vlad Călugărul”, se găsește în fondul „Mănăstirea Cozia” / „Boieri și moșii” de la Arhivele Statului. Documente similare sunt publicate în Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. II (1501-1525), Editura Academiei, București, 1972.
[2] Mihnea I „cel Rău”, fiul lui Vlad Călugărul, voievod al Țării Românești între aprilie 1508 și octombrie 1510. Cf. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura Fundațiilor Regale, București, 1937 (reeditată).
[3] Privilegiul lui Neagoe Basarab din anul 7027 (1518-1519) pentru mănăstirea Motru. Cf. Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. II.
[4] Act emis de voievodul Radu Mihnea (probabil în a doua sa domnie, 1611-1616) consemnând tranzacții de ocine la Vețelu. Document păstrat în fondul boieresc Râmnic. Pentru contextul cancelariei lui Radu Mihnea, cf. Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. XVIII (1607-1610) și XIX (1611-1612).
[5] Tranzacție din 1612 (cumpărarea făcută de „Radul” la Copăceni de la „Lepădat”) consemnată într-un act paralel celui de la Vețelu. Tot fondul boieresc Râmnic / DRH.
[6] Hidronimele „Valea Vatafului” și „Valea Sorbetului” apar în documente de hotărnicie din secolul al XV-lea privind moșiile boierești din zona Cernei. Continuitatea folosirii lor până în prezent este un argument toponimic puternic pentru continuitatea de populație.
[7] Friedrich Schwantz von Springfels, Tabula Valachiae Cis-Alutanae, manuscris cartografic ridicat între 1720 și 1722, păstrat în Haus-, Hof- und Staatsarchiv Wien. Pentru o ediție în limba română a operei lui Schwantz, cf. Friedrich Schwantz von Springfels, Descrierea Olteniei la 1723, ediție, traducere și studiu introductiv de Mircea-Gheorghe Abrudan, prefață de Ioan-Aurel Pop, Editura Istros / Centrul de Studii Transilvane, Brăila / Cluj-Napoca, 2017.
[8] C. Alecsandrescu, Dicționarul Geografic al Județului Vâlcea, București, 1831 (prima ediție). Lucrarea este una dintre primele monografii județene din Țara Românească, parte a efortului boierilor luminați de la începutul secolului XIX de a documenta sistematic geografia și statistica țării.
[9] George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al României, 6 vol., Stabilimentul Grafic J. V. Socecŭ, București, 1898-1902. Volumele sunt digitalizate și disponibile pe Internet Archive: archive.org.
[10] Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 privind raionarea administrativ-economică a Republicii Populare Române, publicată în Buletinul Oficial nr. 77/1950. A desființat județele și plasele tradiționale și a împărțit teritoriul în 28 de regiuni și 177 de raioane. Reforma a fost menținută cu modificări până la Legea nr. 2/1968, prin care s-a revenit la organizarea în județe.
