Sânziene și Drăgaică: ritualuri de solstițiu pe Cerna

În noaptea de 23 spre 24 iunie, când soarele atinge punctul cel mai înalt al anului, fetele Olteniei împleteau cununi din flori galbene și le aruncau pe acoperișurile caselor. Această este noaptea Sânzienelor — sau, în vorbirea oltenească, a Drăgaicei — cea mai importantă sărbătoare a verii, cu rădăcini ce coboară până în religiile precreștine ale strămoșilor noștri.

1. Solstițiul de vară: o sărbătoare cosmică

Data de 24 iunie nu este aleasă întâmplător. Ea corespunde, cu o aproximație de două-trei zile, solstițiului de vară — momentul astronomic când soarele atinge punctul cel mai nordic pe cer, iar ziua e cea mai lungă a anului. Pentru populațiile preistorice care trăiau în armonie cu ciclurile naturii, această zi era una dintre cele patru mari sărbători cosmice ale anului, alături de solstițiul de iarnă, echinocțiul de primăvară și cel de toamnă^[1].

Când creștinismul s-a răspândit în Imperiul Roman târziu (sec. IV-V d.Hr.), Biserica a făcut un compromis pragmatic: în loc să elimine sărbătorile pagâne, le-a suprapus cu sărbători creștine. Așa au ajuns cele patru mari sărbători cosmice să devină:

• Crăciunul (25 decembrie) — peste vechiul solstițiu de iarnă, sărbătoare a soarelui („Sol Invictus”);
• Bunavestire (25 martie) — peste echinocțiul de primăvară;
• Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) — peste solstițiul de vară;
• Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) — peste echinocțiul de toamnă.

În calendarul ortodox românesc, 24 iunie este, oficial, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Dar în memoria populară românească — și în special în cea oltenească — această dată este, înainte de toate, noaptea Sânzienelor. Aceasta este o suprapunere unică în creștinătatea europeană: numai românii au păstrat în mod simultan și în mod conștient ambele identități ale sărbătorii.

2. Sânzienele și Drăgaica: două nume, două zone

În etnografia românească există o distincție geografică interesantă: aceeași sărbătoare poartă două nume diferite, în funcție de regiune:

• „Sânziene” — termen folosit predominant în Transilvania, Moldova și Maramureș. Etimologic, este o derivare populară din latinul „sanctae Dianae” (sfânta Diana), zeița romană a vânătorii și a fertilității feminine — păstrată în memoria populară românească ca patroană a verii și a florilor sălbatice;
• „Drăgaica” — termen folosit predominant în Țara Românească, Oltenia și Dobrogea. Etimologia este mai puțin clară: probabil legată de „a fi drag” / „dragoste” (cu sensul de „fata cea iubită”) sau, conform altor cercetători, derivată dintr-un substrat tracic.

În comunele de pe Cerna — pe linia de demarcație între Oltenia și sud-vestul Transilvaniei — ambele denumiri circulă. Bătrânii noștri folosesc, în vorbirea curentă, ambele cuvinte, dar cu nuanțe semantice diferite: „Sânzienele” sunt florile galbene (planta Galium verum), iar „Drăgaica” este sărbătoarea în sine cu toate ritualurile ei^[2].

3. Florile galbene: cununa de Sânziene

Planta Galium verum — cunoscută popular ca „sânziană galbenă” sau „drăgaică” — este o specie de plantă erbacee din familia Rubiaceae. Înflorește în luna iunie, cu flori mici de culoare galben-aurie, foarte parfumate (un miros descris adesea ca „de miere caldă”). Crește pe pajiști înierbate, marginile pădurilor și pe coastele dealurilor — habitate abundente pe valea Cernei.

În tradiția populară, fetele tinere din sat porneau în ziua de 23 iunie să culeagă sânziene de pe câmpuri, pentru a împleti din ele cununi. Munca trebuia făcută înaintea răsăritului soarelui — pentru ca floarea să-și păstreze proprietățile magice. Cununile se împleteau cu grijă, fără să se rupă niciun fir, și se țineau ascunse până la căderea serii^[3].

În noaptea sărbătorii, ritualul principal era aruncarea cununilor pe casă. Fata își arunca cununa peste acoperiș, încercând să nimerească într-o singură mișcare. Dacă cununa cădea pe casă (rămânea pe acoperiș fără să cadă jos), tradiția spunea că fata se va mărita în anul care vine. Dacă, dimpotrivă, cununa cădea pe pământ în partea cealaltă, măritișul era amânat cu cel puțin un an.

Pe lângă aruncarea pe casă, cununile mai erau folosite:

• Așezate pe sub perne, pentru a visa iubitul;
• Atârnate la ușa casei, pentru a feri gospodăria de boli și „farmece”;
• Păstrate uscate pentru un an întreg, ca medicament natural — sânzienele aveau proprietăți reale astrigente și antiinflamatorii, fiind folosite în ceaiuri și prișnițe.

4. „Cerurile se deschid”

Cea mai poetică credință legată de noaptea Sânzienelor era convingerea că „în acea noapte cerurile se deschid”. Conform tradiției populare, la miezul nopții se făcea o conexiune unică între lumea pământească și lumea cerească: îngerii coborau, sfinții vorbeau cu cei vii, sufletele celor adormiți reveneau pentru câteva ore^[4].

Pentru această noapte specială, tradiția recomanda:

• Să nu se doarmă imediat după miezul nopții — pentru a nu pierde momentul „deschiderii cerurilor”;
• Să se rostească rugăciuni speciale — orice cerere îndreptată spre cer în acel moment avea șanse mari să fie ascultată;
• Să se aprindă focuri pe dealurile din jurul satului, pentru a vedea îngerii cum coboară. Aceasta este o practică pre-creștină atestată în întreaga Europă (foc de Sf. Ioan, „bonfire”, „Johannisfeuer”, „feu de la Saint-Jean”), care în Oltenia s-a păstrat în memoria orală până în secolul XX.

Aceeași noapte era, însă, considerată și periculoasă: forțele răului — strigoi, moroi, ielele — erau și ele active. Tradiția recomanda să nu se iasă singur din curte, să se păstreze o lumânare aprinsă la fereastră, să se pună la ușă o ramură de busuioc binecuvântat sau o cunună de Sânziene. Această dualitate — sărbătoare luminoasă, dar periculoasă — este caracteristică pentru sărbătorile de hotar cosmic în culturile tradiționale.

5. Descântece și contra-descântece: medicina populară

Specific Olteniei — și consemnat în mod special pentru zona Vâlcei și a Gorjului — este caracterul terapeutic al sărbătorii Sânzienelor. În această noapte se efectuau descântece și contra-descântece, considerate cu putere maximă de vindecare^[5].

Descântecul, în înțelesul tradițional, era o formulă magico-religioasă rostită de o femeie pricepută („baba descântătoare”) pentru a vindeca o boală, a alunga o vrajă sau a contracara o spaimă. Conținutul descântecului combina:

• Elemente religioase creștine (invocarea lui Hristos, a Maicii Domnului, a sfinților);
• Elemente pre-creștine (invocarea „ielelor”, „zânelor”, forțelor naturii);
• Folosirea unor obiecte rituale: ață roșie, sare, apă neîncepută, lemn de cireș, cuțit cu mâner negru.

Pentru bolile psihice ale femeilor (depresie, melancolie, anxietate — pe care tradiția le numea „dorul”), descântecele de Sânziene erau considerate cele mai eficiente ale anului. Babele descântătoare aveau, de regulă, formule speciale rezervate doar acestei nopți. Pacientele veneau de la sate îndepărtate pentru a beneficia de tratament.

Astăzi, descântecele tradiționale sunt în mare măsură pierdute — ultimele „babe descântătoare” autentice au murit în anii 1980-2000, fără să transmită cunoștințele tinerelor generații. Etnografi ca Romulus Vulcănescu, Nicolae Stoicescu și Ion Ghinoiu au înregistrat parte din repertoriu în deceniile postbelice, dar mult material a fost pierdut iremediabil. Pentru zona noastră, ar fi util ca tinerii pasionați să intervieveze ultimii bătrâni care își amintesc fragmente — înainte de a fi prea târziu.

6. Drăgaica orașenească: bâlciul mare

Pentru locuitorii satelor Cernei, Sânzienele erau o sărbătoare intimă, gospodărească. Dar în orașele oltenești — Râmnicu Vâlcea, Slatina, Craiova — această zi a fost, vreme de secole, ocazia bâlciului mare al Drăgaicei: cea mai mare adunare comercială a anului^[6].

Bâlciul Drăgaicei dura de obicei trei zile (24, 25, 26 iunie). Aici veneau:

• Țăranii din sate cu produse agricole (grâu, brânză, lână, vin);
• Meșterii (olari, fierari, dogari, pielari) cu produsele lor de meșteșug;
• Negustori străini — sași și unguri din Transilvania, greci și macedoneni din Balcani, evrei din Galiția — cu produse de import (țesături, mătăsuri, mirodenii, cărți);
• Trupe de teatru ambulant, dansatori, muzicanți, ghicitoare.

Pentru un gospodar din Copăceni sau Bălteni, mersul la bâlciul Drăgaicei din Râmnic era unul dintre marile evenimente ale anului. Se pleca de la 4 dimineața, cu carul cu boi, ducând produse de schimb. Se revenea seara târziu, cu lucrurile de import — sticle de oțet, săpun de Marsilia, ață de cusut, sare de la Slănicu Râmnicului, cărți bisericești tipărite. În secolul XIX, Bâlciul Drăgaicei era considerat printre cele mai mari piețe rurale ale Țării Românești.

Treptat, odată cu modernizarea economiei și apariția magazinelor permanente în secolul XX, bâlciurile rurale au scăzut în importanță. Astăzi, Drăgaica există încă, în formă reziduală, la Slatina și la alte localități oltenești — dar a pierdut funcția centrală pe care o avea în viața economică a satelor.

7. Sânzienele astăzi: o tradiție pe cale de dispariție

Spre deosebire de Crăciun sau de Paști — sărbători religioase păstrate cu strictețe în calendarul ortodox oficial — Sânzienele au pierdut, în ultimele decenii, mult din substanța lor tradițională. Cauzele sunt multiple:

• Industrializarea agriculturii — ritualurile legate de fertilitatea pământului devin irelevante când fertilizatorii chimici fac munca pe care, tradițional, o făceau zeițele;
• Schimbarea peisajului botanic — pajiștile sălbatice s-au redus drastic, sânzienele crescând astăzi numai în locuri izolate;
• Urbanizarea — generațiile tinere s-au mutat la oraș, pierzând conexiunea cu calendarul rural;
• Secularizarea — atât elementul religios creștin, cât și cel pre-creștin pierd din relevanță.

Cu toate acestea, în ultimii ani, Sânzienele cunosc o renaștere parțială — în special în mediul urban, ca expresie a unei identități culturale românești redescoperite. Festivalurile etnografice — la Sibiu, București, Sibiel — programează în 24 iunie evenimente dedicate. Tinerii orașenelori învață, din nou, să împletească cununi.

Pentru locuitorii comunei Copăceni, această renaștere reprezintă o oportunitate. Cunoștințele tradiționale despre Sânziene — păstrate încă în memoria bătrânilor — sunt o resursă culturală autentică. Documentarea lor, transmiterea către tineri, organizarea unei sărbători comunitare anuale (la 24 iunie, pe câmpurile cu sânziene de pe Cerna) — toate sunt posibile, dacă există voință.

---

Note și surse

^[1] Pentru semnificația cosmologică a solstițiului de vară în religiile europene, cf. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, 1992; James G. Frazer, Creanga de aur, multiple ediții.

^[2] Pentru etimologia Sânzienelor și a Drăgaicei, cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1985; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, 1997.

^[3] Cf. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, vol. III, Academia Română, București, 1914.

^[4] Credința „cerurile se deschid” este menționată în mai multe surse etnografice — Pamfile, Vulcănescu, Ghinoiu — fiind specifică spațiului românesc.

^[5] Pentru descântecele oltenești, cf. Artur Gorovei, Descântecele românilor, Imprimeria Națională, București, 1931; Adrian Fochi, Datini și eresuri populare, Editura Minerva, 1976.

^[6] Pentru bâlciul Drăgaicei și economia rurală oltenească, cf. Nicolae Iorga, Istoria comerțului românesc, Editura Tiparul Românesc, 1925.