Vremea ocupației austriece (1718-1739): cum arăta zona noastră acum 300 de ani

Pentru două decenii, între 1718 și 1739, Oltenia a făcut parte din Imperiul Habsburgic. A fost prima — și ultima — dată în istorie când zona noastră a trăit sub o administrație europeană non-otomană. Schimbarea a fost de scurtă durată, însă a lăsat urme nepieritoare: cele dintâi recensăminte sistematice, primele hărți precise, primele drumuri pavate.

1. De ce Oltenia? Contextul Tratatului de la Passarowitz

După victoria armatei imperiale la Petrovaradin (5 august 1716) și asediul reușit al Belgradului (1717), Eugeniu de Savoia a obținut pentru Habsburgi una dintre cele mai răsunătoare victorii militare ale secolului XVIII împotriva Imperiului Otoman. Tratatul de pace de la Passarowitz, semnat la 21 iulie 1718 în orașul sârbesc cu același nume, a consfințit cuceririle: Banatul, Serbia de nord, Bosnia de nord și — interesul nostru direct — Oltenia, adică partea Țării Românești la vest de râul Olt^[1].

Pentru locuitorii satelor de pe Cerna, evenimentul a însemnat o schimbare totală a stăpânirii politice fără ca ei să o fi cerut sau să o fi anticipat. De la Constantinopol, capitala era acum Viena. De la fanarioții numiți de Poartă, autoritatea era acum Consiliul Aulic de Război condus de Eugeniu de Savoia însuși. De la sarcina otomană a haraciului plătit anual, fiscalitatea era acum cea austriacă — mai precisă, mai sistematică, în multe privințe mai apăsătoare.

Oltenia a fost organizată ca o provincie autonomă sub denumirea de „Valahia Cisalutană” (numele latin folosit de cancelaria austriacă, atestat și de titlul hărții lui Schwantz — Tabula Valachiae Cisalutanae). Suprema autoritate militară era exercitată prin comandamentul general al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu — în primii ani sub comanda contelui Stainville, cel care a și dispus cartografierea provinciei. Administrația civilă propriu-zisă a fost încredințată unei Administrații cezaro-crăiești conduse de un președinte și un consiliu de administratori, în care erau cooptați și boieri locali. Funcția tradițională de ban a fost păstrată, cu rol mai mult onorific, pentru marii boieri olteni.

2. Cum arăta zona noastră la 1720

Una dintre primele preocupări ale noului regim a fost cunoașterea exactă a teritoriului. Spre deosebire de administrația otomană, care lucra cu estimări fiscale generale, austriecii voiau să știe câte sate, câți locuitori, câte vite, câte mori, câte podgorii. În acest scop au fost trimiși în Oltenia ofițeri-ingineri, cartografi, statisticieni — oameni școliți la Viena și care aplicau metode care anticipează cu un secol și jumătate cadastrul modern.

Cel mai important dintre aceștia, pentru noi, a fost Friedrich Schwantz von Springfels, căpitan-inginer austriac care a ridicat între 1720 și 1722 monumentala Tabula Valachiae Cis-Alutanae — prima reprezentare cartografică detaliată a Olteniei^[2]. Schwantz a străbătut personal teritoriul, a măsurat cu busola și cu instrumente trigonometrice distanțele între sate, a notat cursurile râurilor, a desenat dealurile cu o tehnică de umbrire considerată de specialiști „înainte cu 50 de ani față de epocă”. Lucrarea sa originală se păstrează la Casa Imperială și Biblioteca Națională a Austriei.

Pe harta lui Schwantz, satele de pe Cerna apar în forme germanizate, transcrise după sunetul lor românesc cu mijloacele alfabetului latin germanic. Vețelu figurează ca „Wezel” (consoana ț devine z, lipsa diacriticelor). Alte sate ale comunei au fost și ele cartografiate, fiecare cu denumirea sa specifică acelei epoci.

Concomitent cu munca lui Schwantz, autoritățile vieneze au cerut realizarea unui conscript (recensământ general) al populației și gospodăriilor din Oltenia. Primul recensământ general a fost întocmit în 1722, urmat în deceniile următoare de mai multe statistici fiscale și administrative ale Administrației cezaro-crăiești^[3]. Aceste documente ne arată un detaliu important: în nordul Olteniei — zona dealurilor dintre Olteț și Olt, în care se află și satele noastre — exista un număr remarcabil de mare de moșneni (țărani liberi, proprietari de pământ ereditar) și un număr relativ mic de clăcași supuși unei moșii boierești. Cele mai multe sate de moșneni din Oltenia se aflau în Gorj, iar nordul Vâlcei — vecin Gorjului — împărtășea această caracteristică socială.

3. Moșnenii: o particularitate vâlceană

Cuvântul „moșnean” provine din termenul „moșie” — care, în româna veche, nu însemna ce înțelegem astăzi (mare proprietate boierească), ci proprietatea ereditară a unei familii sau a unui sat întreg. Moșnenii sau „moșnenii” erau, deci, descendenții direcți ai întemeietorilor unui sat care păstraseră, prin generații, dreptul de a stăpâni pământul fără să fie supuși vreunui boier.

Statisticile austriece arată că plasa Cerna de Sus — în care intrau satele noastre — avea o densitate notabilă de moșneni. Lahovari, în Marele Dicționar Geografic al României din 1898-1902, va confirma această realitate aproape două secole mai târziu: la Bălteni, „o parte din locuitori sunt moșneni” — formulare care arată că statutul de proprietate se păstrase peste schimbările administrative și politice^[4].

Pentru o gospodărie țărănească din epoca austriacă, statutul de moșnean însemna concret următoarele:

• Plata directă a impozitelor către autoritatea austriacă, fără mijlocirea unui boier;
• Dreptul de a participa la sfatul satului și de a alege juzii săteni;
• Libertatea de a se muta între sate (spre deosebire de clăcași, legați de moșie);
• Posibilitatea de a-și transmite pământul prin moștenire familială.

În același timp, austriecii au introdus și un sistem fiscal mai apăsător — taxe pe gospodărie, pe vita, pe vie, pe moara de apă. Mulți țărani au fugit peste Olt, în Țara Românească otomană, considerând că haraciul fix al Porții era mai blând decât multipla fiscalitate habsburgică. Acest fenomen, documentat pe larg de istoricii noștri, a fost una dintre cauzele frământărilor sociale care au precedat sfârșitul stăpânirii austriece.

4. Drumurile, podurile, mănăstirile

Marea moștenire materială a perioadei austriece, vizibilă până astăzi în Oltenia, sunt drumurile pavate cu piatră și podurile de zid. Spre deosebire de stăpânirea otomană, care nu investea în infrastructura provinciilor, austriecii au înțeles că ocupația militară a Olteniei era inutilă fără capacitatea logistică de a deplasa armate și mărfuri pe orice vreme.

Drumul principal București-Sibiu, care urma valea Oltului, a fost amenajat parțial în această perioadă. Cu trăsura sau cu căruța, drumul de la Sibiu la Râmnicu Vâlcea dura, conform descrierilor de epocă, „aproximativ 11 ore” — o performanță remarcabilă pentru vremea respectivă^[5]. Pentru comparație, înainte de pavare, același traseu putea dura două zile întregi, cu trecere obligatorie prin defileuri și vaduri necontrolate.

Pentru satele de pe Cerna — situate la oarecare distanță de drumul principal — beneficiul direct a fost mai modest. Cu toate acestea, dezvoltarea Horezuului ca centru administrativ al plasei a însemnat și o îmbunătățire a drumurilor secundare către târg, fapt confirmat de Schwantz în Descrierea Olteniei la 1723, unde menționează „colțul liniștit al văii Cernei” și conexiunile sale cu drumurile principale.

Cu privire la viața bisericească, perioada austriacă a fost una dificilă pentru ortodocșii din Oltenia. Spre deosebire de Transilvania — unde Habsburgii au promovat insistent unirea cu Roma (biserica greco-catolică) —, în Oltenia presiunea a fost de altă natură: autoritățile vieneze au încercat să subordoneze Episcopia Râmnicului Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Belgrad (Karlowitz), aflată sub control habsburgic, slăbind astfel legătura canonică tradițională cu Mitropolia Țării Românești de la București. Episcopii Râmnicului din epocă — în special Damaschin și succesorii săi — au navigat cu dibăcie între cerințele administrației austriece și fidelitatea față de ortodoxia munteană. Mănăstirea Cozia, mănăstirea Bistrița și alte centre monahale și-au continuat existența, dar sub supraveghere, păstrând legături — uneori discrete — cu Mitropolia de peste Olt.

5. Sfârșitul stăpânirii austriece (1739)

După doar două decenii, stăpânirea austriacă în Oltenia s-a încheiat printr-o nouă înfrângere militară a Imperiului — de această dată în fața otomanilor. În urma războiului ruso-turco-austriac (1735-1739), Habsburgii au fost obligați prin Tratatul de la Belgrad (septembrie 1739) să cedeze Oltenia înapoi Porții. Granița s-a întors pe râul Olt, unde a rămas până la mijlocul secolului XIX.

Pentru locuitorii satelor noastre, evenimentul a însemnat o nouă schimbare administrativă: dinspre Viena spre Constantinopol, dinspre Sibiu spre București. Mulți români refugiați în perioada austriacă peste Olt s-au întors la vetrele lor. Sistemul fiscal otoman a fost restabilit. Drumurile și podurile construite de austrieci au rămas, însă, ca singura amintire materială a stăpânirii habsburgice.

Spre deosebire de alte aspecte ale moștenirii austriece (școli, administrație, justiție), documentele au rămas. Harta lui Schwantz, recensământul din 1722, conscriptele fiscale ale Administrației cezaro-crăiești — toate sunt astăzi sursele cele mai vechi și mai precise pe care le avem despre cum arăta zona noastră acum 300 de ani. Fără ele, multe dintre satele Olteniei ar fi rămas în întunericul statistic în care otomanii le ținuseră vreme de secole.

6. Ecoul perioadei austriece în memoria locală

Spre deosebire de Banat sau Transilvania, unde stăpânirea austriacă a durat secole și a lăsat urme adânci în arhitectură, limbă, gastronomie și mentalități, în Oltenia cele două decenii au fost prea scurte pentru a influența semnificativ cultura populară. Limba țăranilor de pe Cerna nu a fost contaminată cu germanisme. Casele și-au păstrat planul tradițional cu tindă, pridvor și odăi laterale. Portul popular nu a fost atins de moda austriacă.

Singurul ecou rămas în memoria locală — păstrat în spusele bătrânilor înregistrate de etnografi în secolul XX — este ideea unui timp în care „nemții au fost stăpâni” — un timp diferit, mai ordonat, dar și mai apăsător din punct de vedere fiscal. „Nemții” — termen impropriu istoric, dar firesc pentru un țăran român care vedea în fiecare austriac un german — au rămas în folclor ca personaje stranii, învățate, care făceau hărți și măsurători de neînțeles.

Pentru istoricul de astăzi, însă, această scurtă perioadă habsburgică este o adevărată comoară. Fără harta lui Schwantz, fără recensământul din 1722, fără conscriptele de gospodării, am ști mult mai puțin despre cum trăia un țăran de pe Cerna la 1720. Și fără aceste documente, atestarea Vețelu-lui ca „Wezel” pe o hartă oficială europeană — într-o vreme în care zona era pierdută în provincie — nu ar exista.

---

Note și surse

^[1] Pentru contextul Tratatului de la Passarowitz, cf. Constantin Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura Fundațiilor Regale, București, 1944 (reeditată); Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Academiei, București, 1971.

^[2] Friedrich Schwantz von Springfels, Tabula Valachiae Cis-Alutanae (1720-1722) și Descrierea Olteniei la 1723, în ediția modernă Mircea-Gheorghe Abrudan (coord.), prefață de Ioan-Aurel Pop, Editura Istros / Centrul de Studii Transilvane, Brăila / Cluj-Napoca, 2017.

^[3] Recensământul (conscripția) Olteniei din 1722 și statisticile fiscale ulterioare ale Administrației cezaro-crăiești sunt analizate detaliat în Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Academiei, București, 1971, precum și în colecția Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VI.

^[4] George Ioan Lahovari et al., Marele Dicționar Geografic al României, 6 vol., București, 1898-1902, entry pentru satul Bălteni.

^[5] Mențiunea „11 ore pentru trăsuri” Sibiu-Râmnicu Vâlcea este consemnată în descrierile de călătorie ale ofițerilor austrieci și în Descrierea Olteniei la 1723.