26 iunie, Ziua Drapelului Național. Tricolorul și eroii Copăceniului din cele două Războaie Mondiale

Astăzi, 26 iunie, este Ziua Drapelului Național al României. Trei culori — albastru, galben, roșu — pe care le vedem atât de des încât uneori uităm cât de mult au costat. Pentru că tricolorul nu este doar o pânză colorată: este steagul sub care, vreme de un secol, oameni din toată țara — și din comuna noastră, Copăceni — au plecat la război și nu s-au mai întors. De ziua lui, este drept să ne aducem aminte și de povestea acestor culori, și de oamenii care au murit pentru ele.

De unde vine tricolorul

Cele trei culori ale noastre au rădăcini vechi, în steagurile Țărilor Române. Roșul, galbenul și albastrul apar, în diferite combinații, pe steaguri domnești încă din Evul Mediu și se regăsesc în însemnele Țării Românești și ale Moldovei. Potrivit istoricilor, cele trei culori au apărut împreună pentru prima dată încă de la începutul anului 1600, pe actele și diplomele emise de Mihai Viteazul — primul domnitor care a unit, fie și pentru scurtă vreme, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Două secole mai târziu, la 1821, pandurii lui Tudor Vladimirescu mergeau la luptă sub steaguri cu aceleași culori. Dar drapelul așa cum îl știm astăzi s-a născut într-un moment anume, plin de speranță: Revoluția de la 1848.

În vara acelui an, guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească a hotărât ca steagul național să poarte cele trei culori. Documentul a fost semnat pe 14 iunie 1848 după calendarul de atunci — adică pe 26 iunie după calendarul pe care îl folosim azi. Tocmai de aceea, prin Legea nr. 96 din 1998, 26 iunie a fost declarat Ziua Drapelului Național. Pe steagul revoluționarilor de la 1848 stătea scris un îndemn care spune totul despre ce visau ei: „Dreptate, Frăție”. A doua zi, pe 15/27 iunie, noile steaguri au fost sfințite solemn pe „Câmpul Libertății” de la Filaret, lângă București.

De la 1848 înainte, tricolorul a însoțit fiecare pas important al devenirii noastre ca națiune. A fluturat la Unirea Principatelor din 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când Moldova și Țara Românească s-au unit. După aducerea pe tron a domnitorului străin și proclamarea principatului, o lege din 1867 a fixat forma pe care o cunoaștem: cele trei culori așezate vertical, în benzi egale, în ordinea albastru–galben–roșu, dinspre lance. Pe steagurile statului și ale armatei se adăuga, în acele vremuri, stema regală.

Un steag care a trecut prin foc

Tricolorul a fost martorul celor mai grele încercări ale poporului român. Sub el s-a făcut, în 1918, Marea Unire — unirea tuturor românilor într-o singură țară. Tot el a fost dus în tranșee, în cele două războaie mondiale, de sute de mii de soldați, mulți dintre ei țărani care nu plecaseră niciodată mai departe de satul lor.

În anii regimului comunist, în mijlocul tricolorului a fost așezată stema partidului — un simbol străin de sufletul oamenilor. Iar în decembrie 1989, lumea care a ieșit în stradă a făcut un gest care a rămas în istorie: a decupat stema comunistă din mijlocul steagului. „Drapelul cu gaură” a devenit, peste noapte, simbolul libertății redobândite. Prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, tricolorul tradițional — albastru, galben, roșu, așezate vertical — a fost restabilit oficial ca drapel al țării. După Revoluție, România a revenit la tricolorul curat, fără niciun însemn în mijloc. Constituția din 1991 spune limpede, la articolul 12: „Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu.”

Ce înseamnă, de fapt, cele trei culori? De-a lungul timpului li s-au dat multe tâlcuri: albastrul ca semn al cerului și al credinței, galbenul ca bogăția ogoarelor și a holdelor coapte, roșul ca sângele vărsat pentru libertate. Dincolo de simboluri, culorile au și o formă legală precisă: nuanțele oficiale — albastru-cobalt, galben-crom și roșu-vermillion — au fost stabilite prin lege, iar modul în care se arborează drapelul, la instituții, la sărbători sau în zilele de doliu, este reglementat prin Legea nr. 75 din 1994. Steagul nu este, așadar, doar un obicei frumos: este însemnul statului român, ocrotit prin lege și dator să fie purtat cu respect.

Așadar, când vedem astăzi cele trei culori, vedem de fapt o întreagă istorie: visul de la 1848, Unirea, jertfa din războaie și libertatea din 1989. Iar pentru o comună ca a noastră, tricolorul are și o față foarte concretă, săpată în piatră, în mijlocul satului.

Cele două monumente ale Copăceniului

Puțini știu, dar comuna Copăceni are nu unul, ci două monumente ale eroilor — unul pentru cei căzuți în Primul Război Mondial și altul pentru cei din Al Doilea Război Mondial. Stau aproape unul lângă altul, mărturie tăcută a două generații care au plătit, fiecare la rândul ei, prețul libertății.

Monumentul Primului Război Mondial (1916–1919)

Primul este un obelisc de piatră, vechi de aproape un secol, încununat de o cruce. Pe el sunt săpate numele a două bătălii care au intrat în legendă: CĂINENI și MĂRĂȘEȘTI — locuri unde armata română a oprit, cu prețul a zeci de mii de vieți, înaintarea dușmanului. Sub un medalion cu anii „1916–1919″, stă scris:

„ÎN MEMORIA EROILOR DIN COM. COPĂCENI, MORȚI ÎN RĂSBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI”

Cele două nume săpate în vârful obeliscului nu sunt întâmplătoare. La Mărășești, în vara anului 1917, armata română a dat una dintre cele mai grele și mai glorioase bătălii din istoria sa, oprind ofensiva dușmană în Moldova — de acolo a rămas în memoria neamului strigătul „Pe aici nu se trece!”. Iar Căinenii, pe valea Oltului, la hotarul de miazănoapte al Vâlcii, au fost poarta prin care s-au dat lupte cumplite pentru apărarea trecătorilor spre inima țării. În aceste locuri, alături de zeci de mii de români, au luptat și au murit și feciori plecați de pe ulițele Copăceniului.

Cuvântul acela — „întregirea neamului” — spune totul: oamenii aceștia au murit ca să existe România de azi, întreagă. Pe monument sunt trecuți, mai întâi, cei decorați: sergentul Nicolăescu D-tru, caporalii Ciurea David, Răducan Ștefan și Soceanu Nicolae, fruntașul Armăsescu D. Urmează apoi o listă lungă de soldați, scrisă mărunt, nume după nume: Căciularu, Liliac, Pădineanu, Giurea, Sasu, Ancuța, Nuță, Marinescu, Giurănescu, Răducan, Bondoc, Staicu, Pârpală, Robu, Cocioabă, Moraru, Mihăilescu, Ionescu, Bălteanu, Radu, Bărbărie, Burtea, Badea, Croitoru, Pârlitu, Anghel, Feraru, Petrescu, Dumitrașcu, Bușe, Tohă, Barbu, Popa și mulți alții.

Tot aici sunt pomeniți, separat, cei care s-au întors invalizi — schilodiți pe viață: Cocioabă, Tâstea, Deaconescu, Cornesanu, Zet, Mihăileanu, Bârbărie, Nanu, Dinescu. Pe monument apare și cuvântul „Desrobiții” — cei eliberați din prizonierat. Marmura e tocită de vremuri, iar unele litere abia se mai citesc; dacă recunoașteți pe cineva drag a cărui nume nu apare corect aici, vă rugăm să ne scrieți, ca să-l îndreptăm.

Un detaliu de pe soclu merită spus: monumentul a fost ridicat în anul 1932, „cu ajutorul văduvelor de război și al oamenilor de bine”, așa cum stă scris chiar pe el. O comunitate sărmană, abia ieșită dintr-un război, a strâns bani din puținul ei ca să-și cinstească morții.

Monumentul Celui de-Al Doilea Război Mondial (1941–1945)

Al doilea monument este mai nou și are o particularitate mișcătoare: plăcile de marmură pe care sunt scrise numele sunt prinse într-un cadru metalic vopsit chiar în culorile tricolorului — albastru, galben și roșu. Astfel, monumentul însuși este îmbrăcat în steagul țării. Pe marmură este gravat chipul unui ostaș cu cască, iar dedesubt o cunună de stejar — simbolul vitejiei. Titlul, scris mare în partea de sus, este simplu și grav: „EROII 1941–1945″.

Lista este și mai lungă decât cea din Primul Război. Printre cei căzuți se numără: Amza Nistor și Gheorghe, Andronache Vasile și Constantin, Armășescu, Budulan Nicolae, mai mulți Barbu (Gheorghe, Marcu, Petre, Constantin), Burlan, Bondoc Ilie, Bărăgan, Bușe Ilie, Bușică, Bărbărie, Chitoran, Croitoru, patru frați sau veri Cocioabă (Gheorghe, Nicolae, Alexandru, Ilie), Ciurea, Cioran, Căușu, Copăceanu, Cornoiu Ion, Diaconu, Duduț, Dumitrașcu, Enea, Faciu Dumitru, Ivan Gheorghe, Irimia, doi Liliac (Ștefan și Constantin), Coverca Petre, Mezdroiu, Mitică Ion, Machedon, Mazâlu, Marguș Nicolae, Militaru, Nuță, Popa, Piciu, Pârpală, Pătrăchiciu, Popescu, Roșca, Hizea, Rădulescu Virgil, Radu, Bârcan Ion, Dudu Alexandru și Marin, Fălciu Dumitru, Mircea Constantin și Ilie, Preoteasa Ion, Socu Petre, Tracan Nicolae, Tistea Victor, doi Văduva (Luca și Alexandru) și Vețeleanu Gavrilă.

Sub chipul ostașului, monumentul poartă și numele celor care l-au ridicat și au îngrijit memoria eroilor: Primăria Copăceni, Parohia Bălteni și meșterul Soceanu I. Constantin — același nume, Soceanu, pe care îl găsim, peste ani, și pe monumentul Primului Război. O familie care a dat eroi într-un război și a cioplit, în altul, piatra de pomenire.

Aproape fiecare familie din Copăceni

Dacă citiți cu atenție cele două monumente, veți observa ceva tulburător: aceleași nume de familie se repetă, dintr-un război în altul. Cocioabă, Barbu, Liliac, Nuță, Marinescu, Pârpală, Croitoru, Ciurea, Bondoc, Bărbărie, Armăsescu, Răducan, Diaconu — sunt numele caselor din Copăceni de azi. Înseamnă că aproape fiecare familie din comună are, undeva pe una dintre aceste pietre, un străbunic, un frate al bunicului, un unchi care nu s-a mai întors.

Ne este greu astăzi să ne imaginăm ce însemna asta. Un sat fără electricitate și fără drumuri asfaltate, în care vestea morții venea cu întârziere, adusă de un curier ori de o scrisoare scurtă. Femei rămase singure cu copiii și cu pământul de muncit. Bătrâni care își îngropau feciorii. Case în care, ani la rând, un scaun rămânea gol la masă. Pentru fiecare nume de pe cele două monumente a existat o astfel de durere tăcută, purtată de o familie întreagă din Copăceni. Iar aceste dureri s-au adunat, una câte una, până când aproape nu a mai rămas casă neatinsă de vreun război.

Sunt oameni care, cu o sută de ani în urmă sau cu optzeci, plecau dintr-un sat de pe dealurile Vâlcii — de la coasă, de la plug, de lângă copii și nevastă — și ajungeau la Mărășești, la Căineni, pe front, departe de casă. Mulți erau abia ieșiți din adolescență. Nu plecau pentru glorie. Plecau pentru că așa cerea țara, și mureau pentru ca noi, cei de azi, să avem o țară. Numele lor, săpate stângaci în piatră de un meșter local, sunt singura avere pe care ne-au lăsat-o: dovada că au existat și că au contat.

De ce contează, astăzi

De Ziua Drapelului, cele trei culori capătă, la Copăceni, fețe și nume. Albastrul, galbenul și roșul de pe cadrul monumentului din 1941 nu sunt o simplă decorație — sunt steagul sub care au murit oamenii ale căror nume le citim alături. Tricolorul nu a fost niciodată o abstracțiune pentru consătenii noștri: a fost lucrul concret pentru care au dat tot ce aveau.

Le suntem datori cu un lucru simplu: să nu-i uităm. Să trecem, măcar o dată pe an, pe la cele două monumente. Să le citim numele cu voce tare. Să le spunem copiilor că omul de pe acea placă a fost ruda lor și că lumea în care trăiesc azi — liberă, întreagă, cu un steag fără gaură în mijloc — a fost plătită cu viața lui.

În multe sate, asemenea monumente au ajuns să fie uitate — acoperite de buruieni, cu numele șterse de ploi, ocolite de trecători grăbiți. Ar fi nedrept să se întâmple și la noi. Aceste pietre sunt, până la urmă, cea mai veche „carte de istorie” a Copăceniului — singura în care satul și-a scris singur, cu mâna unui meșter local, numele celor mai buni fii ai săi. A le îngriji, a le curăța, a pune o floare și un steag de Ziua Eroilor și de Ziua Drapelului nu este o formalitate, ci un act de demnitate. Este felul în care o comunitate spune, simplu: nu v-am uitat.

De aceea, astăzi, de Ziua Drapelului Național, înclinăm tricolorul în fața eroilor Copăceniului din Primul și din Al Doilea Război Mondial. Ei sunt motivul pentru care aceste trei culori înseamnă, pentru noi, mai mult decât o pânză. Înseamnă acasă. Dumnezeu să-i odihnească.

Notă: numele au fost transcrise de pe inscripțiile celor două monumente, în mare parte tocite de vreme. Dacă găsiți o greșeală de citire sau lipsește numele unui erou din familia dumneavoastră, scrieți-ne — îl vom îndrepta și completa cu recunoștință. Memoria lor merită exactitate.