Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva”: 1755 sau 1775? Două surse, doi ani

Construită din lemn de stejar și îmbinată fără un singur cui de fier, biserica „Cuvioasa Paraschiva” din satul Copăceni stă de veghe de două secole și jumătate. Două surse independente îi atribuie doi ani de zidire diferiți. Care este adevărul? Și ce ne spune răspunsul despre felul în care se făceau aceste lăcașuri?

1. Doi ani, două surse

Lista Monumentelor Istorice publicată de Ministerul Culturii al României — documentul oficial care reglementează protecția patrimoniului construit — datează biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Copăceni la anul 1775, înscrisă sub codul de monument VL-II-m-B-09728^[1]. Această dată este reluată în toate publicațiile oficiale: Wikipedia, ghidul turistic al județului, fișa de monument a Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea.

În același timp, o sursă primară mult mai precisă — un Penticostar aflat în biserica veche, descoperit într-o cercetare locală — conține o însemnare manuscrisă care indică anul 1755 ca an de „construire și târnosire” a bisericii^[2]. Penticostarul, carte liturgică ortodoxă în care se cuprind slujbele de la Paști până la Rusalii, era o piesă fundamentală în orice biserică. Pe coperțile, pe paginile de gardă sau pe filele tipărite, preoții obișnuiau să noteze evenimentele importante: anul construcției lăcașului, numele preoților, donațiile primite. Aceste însemnări marginale au o valoare documentară excepțională.

Cum se explică diferența de 20 de ani între cele două surse?

Există trei ipoteze plauzibile:

• Ipoteza A: Biserica a fost construită la 1755 (conform Penticostarului), iar data 1775 din LMI provine dintr-o transcriere greșită a documentelor de către cercetători din secolul XX. Cifrele „5″ și „7″ se confundă ușor în slove cirilice.
• Ipoteza B: A existat o biserică anterioară (1755), reconstruită în 1775, iar Penticostarul a fost mutat din vechea în noua biserică, dar însemnarea s-a păstrat cu referință la prima construcție.
• Ipoteza C: Biserica a fost într-adevăr construită la 1775, iar Penticostarul din 1755 a fost donat ulterior din altă biserică sau dintr-o casă particulară, iar însemnarea privind anul nu se referă la biserica din Copăceni ci la cea de origine.

Pentru a tranșa definitiv întrebarea, ar fi necesară o cercetare directă a Penticostarului — analiza paleografică a însemnării, examinarea consemnărilor de hramuri și de preoți, datarea hârtiei. Până atunci, conservăm ambele date în istoria comunei, semnalând discrepanța. În aspectul juridic-administrativ, însă, biserica figurează oficial cu anul 1775, conform LMI.

2. O ctitorie a moșnenilor

Spre deosebire de marile biserici și mănăstiri ale Olteniei — Cozia, Bistrița, Hurezi — care fuseseră ctitorii ale voievozilor sau ale marilor boieri, biserica de lemn din Copăceni este o ctitorie comunitară. Însemnarea de pe Penticostar consemnează explicit: „aceasta biserica din lemn este ctitoria Copăcenilor„. Adică a întregii comunități, nu a unui singur ctitor.

Această particularitate sociologică nu este întâmplătoare. După cum am văzut în articolele anterioare ale acestei serii, plasa Cerna de Sus avea un număr remarcabil de mare de moșneni — țărani liberi proprietari. Spre deosebire de satele aservite unei mari moșii boierești, unde biserica era de obicei ridicată de boier ca semn al stăpânirii sale, satele moșnenești ridicau bisericile prin contribuția comună a tuturor familiilor. Fiecare gospodărie dădea o sumă de bani, un car de lemn, ore de muncă. Lăcașul devenea, astfel, simbolul material al independenței comunității.

Aceeași tradiție comunitară va sta și la baza construcției, peste o jumătate de secol, a marii biserici „Buna Vestire” (1804), pe care o vom analiza în articolul următor al acestei serii.

3. Diaconul Matei Copăceanu și diaconul Filip

Aceeași însemnare de pe Penticostar consemnează că la anul 1767 în biserica din Copăceni slujeau diaconul Matei Copăceanu și diaconul Filip. Sunt cele dintâi nume de slujitori ai bisericii care ne-au parvenit din izvoare documentare directe.

Numele „Matei Copăceanu” este deosebit de interesant. Sufixul „-eanu” indică, în onomastica românească, originea — adică „Matei din Copăceni” sau „Matei al copăcenilor”. Putem deduce că acest diacon era un fiu al satului, nu un preot venit din alte părți. Cu atât mai semnificativ devine faptul că, peste patru decenii, în 1808, vom găsi un „popa Matei Copăceanu” ca preot la biserica „Buna Vestire” din Copăceni^[3]. Este foarte probabil să fie aceeași persoană: diaconul tânăr din 1767, care urcă în treapta preoției și conduce parohia în prima jumătate a secolului XIX.

Despre diaconul Filip, în schimb, nu avem informații suplimentare. Numele este unul comun, fără sufix de origine, ceea ce ar putea sugera o origine din altă parohie. Existența celor doi diaconi împreună în 1767 indică o parohie suficient de mare și de prosperă pentru a putea întreține mai mulți slujitori — un detaliu social important pentru imaginea pe care ne-o facem despre Copăceni-ul de la mijlocul secolului XVIII.

4. Tehnica de construcție: meșteșugul fără cuie de fier

Tehnica folosită la construirea bisericii „Cuvioasa Paraschiva” este caracteristică arhitecturii populare oltenești a secolului XVIII: bârne masive de stejar, îmbinate în coadă de rândunică și asamblate cu cuie de lemn („caftane”) în loc de fier^[4]. Lipsa fierului nu era o problemă tehnică — era o problemă economică. Cuiele de fier erau scumpe, iar pentru o biserică ridicată din contribuții sătești, fiecare aspru economisit însemna mai multă piatră de var sau mai multă vopsea pentru pictură.

Planul bisericii este unul simplu, tipic ortodox: pridvor deschis, pronaos, naos și altar pentagonal cu cinci laturi. Pridvorul deschis — adică tinda de la intrare, fără pereți laterali — este o particularitate stilistică a Olteniei și nordului Țării Românești. Permite credincioșilor care nu intră în biserică (catehumeni, copii nebotezați, persoane în pelerinaj) să asiste la slujbă fără a încălca regulile canonice de acces. Astăzi, pridvoarele deschise sunt o trăsătură identificabilă a bisericilor vechi de lemn din Vâlcea, Gorj și Mehedinți.

Acoperișul, inițial din șindrilă de stejar despicată manual, a fost refăcut în 1988 în aceeași tehnică tradițională, sub coordonarea Direcției pentru Patrimoniul Cultural. Aceasta a fost singura intervenție majoră asupra clădirii — restul construcției originale (pereți, planșeu, tâmplă, ferestre înguste) se păstrează nemodificate.

Această stare de conservare excepțională pentru un monument de 250 de ani se explică prin patru factori: (1) alegerea materialului — stejarul, cel mai durabil lemn românesc, mai puțin vulnerabil la insecte și mucegai decât bradul sau pinul; (2) tehnica de îmbinare — fără cuie de fier, deci fără puncte de rugină care să corodeze structura; (3) înălțimea acoperișului — pantă abruptă care permitea zăpezii să alunece și apei să se scurgă rapid; (4) îngrijirea continuă a comunității — generație după generație, locuitorii Copăceni-lor au considerat biserica drept o moștenire de protejat.

5. Locul: cimitirul de la Copăceni

Biserica nu se află în centrul satului, ci la marginea acestuia, înconjurată de cimitirul vechi al Copăceni-lor. Acest amplasament este tipic pentru bisericile de lemn românești din epoca anterioară zidirii bisericilor parohiale moderne. Cimitirul preexistă, de regulă, lăcașului — adică satul își îngropa morții într-un loc consacrat, iar peste decenii sau secole construia o biserică pe lângă acel loc.

Pentru locuitorii Copăceni-lor, biserica „Cuvioasa Paraschiva” este, deci, simultan: lăcaș de cult, monument istoric și cimitir activ. Aici se țin slujbele de pomenire ale celor înmormântați , aici se aprind lumânări de Sâmbăta morților, aici se organizează parastasele de Rusalii. Spre deosebire de biserica nouă „Sfântul Nicolae” din Bălteni (1986-1990) — modernă, cu plan diferit — biserica veche este locul memoriei.

Hramul „Cuvioasa Paraschiva”, celebrat la 14 octombrie pe stil vechi (corespunzător zilei de 27 octombrie pe stil nou), este unul dintre cele mai populare hramuri din Țara Românească. Sfânta Parascheva (Petka, în limbajul slavonesc al medievaliștilor) este patroana spirituală a Moldovei, a cărei rămășite se păstrează la mănăstirea Cuvioasa Parascheva din Iași. În Oltenia, hramul ei marchează încheierea muncilor agricole de toamnă — un moment cu profundă semnificație socială și religioasă.

6. Conservarea: o responsabilitate continuă

Statutul de monument istoric clasat oficial obligă autoritățile locale și parohia la respectarea unor reguli stricte de conservare:

• Orice intervenție asupra structurii trebuie aprobată de Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea și de Ministerul Culturii;
• Materialele folosite în restaurări trebuie să respecte tehnica originală (lemn de stejar, șindrilă, cuie de lemn);
• Modificările moderne (electrificare, încălzire, sonorizare) trebuie făcute în așa fel încât să fie reversibile și să nu afecteze materialul istoric;
• Cimitirul din jurul bisericii este parte a ansamblului protejat — pietrele funerare vechi nu pot fi mutate sau înlăturate fără avizul autorităților.

Acoperișul, refăcut la 1988, va avea nevoie probabil de o nouă renovare în deceniul următor. Pentru aceasta — și pentru orice altă intervenție majoră — fondurile vor trebui asigurate prin programele de finanțare a patrimoniului cultural ale Ministerului Culturii, ale Uniunii Europene (Fondul European pentru Dezvoltare Regională) sau prin donațiile credincioșilor.

Pe termen lung, salvarea bisericii depinde, însă, de două lucruri pe care nici un program oficial nu le poate înlocui: continuitatea folosirii liturgice a lăcașului și memoria activă a comunității. Cât timp credincioșii vor urca pe deal pentru slujbe, biserica va trăi. Cât timp ne vom aminti diaconilor Matei și Filip, oamenilor care în 1755 sau 1775 au pus prima bârnă, va exista o legătură vie între noi și strămoșii noștri.

---

Note și surse

^[1] Lista Monumentelor Istorice 2015, codul VL-II-m-B-09728. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 bis/15.II.2016, Ordinul nr. 2.828/2015 al ministrului culturii.

^[2] Penticostarul aflat in situ în biserica veche de lemn de la cimitirul din Copăceni. Însemnarea marginală referitoare la anul construcției și la cei doi diaconi din 1767 a fost consemnată în cercetările locale despre patrimoniul comunei.

^[3] Mențiune extrasă din pomelnicele bisericii „Buna Vestire”, ridicată în 1804.

^[4] Pentru o privire generală asupra tehnicii bisericilor de lemn oltenești, cf. Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, Editura Meridiane, București, 2001; Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn — monumente istorice din Episcopia Râmnicului, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.