Tradiții de iarnă pe Cerna: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza

Iarna pe Cerna începea, în satele noastre, undeva pe la Sfântul Filip — 14 noiembrie pe stil vechi — și nu se sfârșea cu adevărat decât la Mucenici, pe 9 martie. Patru luni de zile scurte, nopți lungi, zăpadă, și — pentru locuitorii Copăceni-lor — un calendar precis de sărbători și interdicții moștenite din străvechi vremi.

1. Postul Crăciunului: pregătirea trupului și a sufletului

Calendarul tradițional al iernii la sat începea cu postul Crăciunului, ținut de la 15 noiembrie până la 24 decembrie (40 de zile). Era cel de-al doilea post important al anului, după Postul Mare al Paștelui. Spre deosebire de Postul Mare — sever, fără ulei sau pește în primele patru săptămâni — postul Crăciunului avea mai multe „dezlegări”: peștele era permis sâmbăta și duminica, iar pentru bolnavi și pentru copii regulile erau mai blânde^[1].

În Vâlcea — și în general în Oltenia — postul era respectat cu o strictețe care astăzi pare aproape neverosimilă. Casele cu fete de măritat aveau însă o interdicție în plus: nu se torceau lâna și nici cânepa în postul Crăciunului decât în anumite zile permise. Tradiția susținea că „torsul în post lungește postul” — adică prelungește perioada de privațiuni și de aștepăări, întârziind căsătoria fiicelor^[2].

În gospodărie, postul însemna și o reorganizare alimentară: dispăreau de pe masă carnea, brânza, ouăle, untul; apăreau în schimb fasolea, varza, ciupercile uscate (culese vara), perele și prunele uscate. Bucătăria oltenească tradițională a iernii — cu rețetele ei de „papară de post”, „sarmale de post” (în loc de carne, orez cu ciuperci), „colivă”, „turtă cu nucă” — este în mare măsură o invenție a acestor săptămâni de post.

2. Crăciunul: noaptea de 24 spre 25 decembrie

Cel mai important moment al sărbătorii era noaptea de Crăciun, când postul se rupea oficial prin tăierea porcului, eveniment central al ciclului alimentar gospodăresc. Spre deosebire de astăzi, când mulți gospodari taie porcul în zilele dinainte (Ignat, 20 decembrie), tradiția veche a Copăceni-lor amâna ceremonia chiar pentru ziua de 24 decembrie sau pentru noaptea ajunului.

Tăierea porcului avea un ritual fix:

• Pregătirea începea de dimineață: apa fierbea în cazanul mare din curte, paiele uscate erau adunate într-un loc anume, cuțitele erau ascuțite cu o piatră specială;
• Sacrificarea — făcută de „omul cu mâna ușoară”, de obicei un bărbat experimentat din vecinătate, niciodată stăpânul porcului însuși;
• Pârlirea — porcul era acoperit cu paie care apoi se aprindeau, arzând părul și înnegrind pielea. Tradiția spune că această operațiune dă „gust afumat” cărnii;
• Curățirea — cu apa fierbinte și cu un cuțit de fier, până când pielea devenea curată;
• Tranșarea — împărțirea pe categorii: șunci pentru afumat, slănină pentru saramură, carne pentru cârnați, oase pentru ciorbă, capul pentru piftie.

Prima masă din noaptea Crăciunului — celebrată de obicei după întoarcerea de la Liturghia de la miezul nopții — includea preparate ale porcului: tobă, caltaboși, cârnați proaspeți, șorici fript, piftie. Tradiția cerea să se păstreze și pentru a doua zi, când veneau colindătorii — copii și tineri care primeau, în schimbul colindului, „colindeț” (turte de făină de mălai sau de grâu) și banuți de aramă.

3. Colindele: continuitate de la sec. XIV până astăzi

Cele mai vechi colinde românești atestate documentar provin din secolul XV, iar repertoriul oltenesc al satelor moșnenești este unul dintre cele mai bogate și mai conservatoare ale spațiului românesc. Colindul de Crăciun nu era un cântec oarecare — era un act ritualic, cu efect magic asupra gospodăriei: aducea sănătate, prospertate, rod în câmp, copii sănătoși.

Colindătorii — de regulă cete de băieți sau bărbați tineri — porneau în noaptea Crăciunului și mergeau de la casă la casă, începând cu primarul, preotul, învățătorul. La fiecare gospodărie cântau cel puțin două colinde: unul „general” (pentru toată familia) și unul „specializat” (pentru fata de măritat, pentru flăcău, pentru bătrânul gospodar, pentru pruncul nou-născut). Pentru fiecare situație de viață exista, în repertoriul tradițional, un colind potrivit^[3].

În Oltenia se păstrau în mod special:

• „Florile dalbe” — refrenul ritualic cel mai răspândit;
• „Sus la poarta Raiului” — colind cu temă religioasă;
• „Cetina-i mândruliță” — colind „de vânători”, potrivit pentru gospodăriile cu bărbați tineri;
• „Linul lin pe câmpul lin” — colind pastoral, despre oi și păstori.

Multe dintre aceste colinde se mai cântă și astăzi, dar repertoriul comunelor noastre s-a redus considerabil în ultimele patru decenii — semn al schimbărilor profunde aduse de comunism (când colindele religioase erau marginalizate) și apoi de modernizare (când tinerii preferă să rămână acasă cu telefoanele decât să umble pe afară prin zăpadă).

4. Anul Nou: pluguri, sorcove, urări

Trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie — Anul Nou pe stil nou, dar și Sfântul Vasile cel Mare în calendarul ortodox — era marcată de un alt ciclu de tradiții. Plecau pe la casele oamenilor:

• Plugușorul — cete de băieți și bărbați tineri cu un plug în miniatură, biciuind aerul, simbolizând arătura primăverii;
• Capra — un dansator deghizat în capră, cu botul mobil, executând un dans ritualic însoțit de tobă;
• Ursul — un dansator deghizat în urs (cu blană sau pătură), care „cădea” simbolic la pământ și „învia” în urma rugăciunilor — o reminiscență arhaică a unui ritual precreștin de înviere a naturii.

Pe dimineața de 1 ianuarie, copiii mici porneau cu sorcova — o crenguță de pom roditor, împodobită cu hârtie colorată și clopoței. Sorcoveau pe toți membrii familiei, urând:

„Sorcova vesela / Să trăiți, să-mbătrâniți / Ca un măr, ca un păr, / Ca un fir de trandafir, / Tare ca piatra, iute ca săgeata, / Tare ca fierul, iute ca oțelul. / La anul și la mulți ani!”

Specific zonei Cernei — atestat și de etnografi ai secolului XX — era și obiceiul „udatului flăcăilor” de Sfântul Ioan (7 ianuarie): tinerii bărbați erau scoși din case și „udați” cu apă rece, pentru sănătate și pentru noroc în muncă. Practica are origini precreștine, fiind o variantă a ritualurilor de purificare prin apă din care provine și botezul ortodox.

5. Boboteaza (6 ianuarie): apa sfințită și botezul Ioanilor

Cea mai veche sărbătoare creștină — anterioară chiar Crăciunului în vechimea instituirii — este Boboteaza, sărbătorită la 6 ianuarie pe stil nou. În tradiția ortodoxă, Boboteaza marchează botezul Mântuitorului de către Sfântul Ioan Botezătorul în apele Iordanului. Pentru sătenii Copăceni-lor, ziua era una dintre cele mai importante ale anului^[4].

Ritualul central era sfințirea apei: după Liturghia matinală, preotul ieșea în procesiune la râul Cerna (sau, în cazul satelor mai îndepărtate de râu, la o fântână mare comunală), sfințind apa prin scufundarea crucii. Apa Bobotezei devenea „apă sfințită” — putea fi luată acasă în sticle, păstrată un an întreg, folosită pentru stropirea casei, a animalelor, a copiilor bolnavi. Tradiția populară susținea că apa Bobotezei nu se strica niciodată — o credință care, surprinzător, are o bază reală (datorită compoziției minerale a apelor de suprafață românești, care la temperaturi scăzute păstrează un nivel scăzut de bacterii).

Specific Olteniei era și botezul Ioanilor — o ceremonie publică în care toți bărbații și femeile cu numele de Ioan, Ioana, Ioniță, Ionuț, etc., mergeau la râu sau la fântână și erau stropiți de preot cu apă sfințită, în semn de re-botez simbolic. La 7 ianuarie — sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul — gospodăriile lor erau vizitate de prieteni și rude care le aduceau daruri de hram.

6. Sfârșitul iernii: Lăsata Secului și Mucenicii

După încheierea ciclului sărbătorilor de iarnă, urma o perioadă „neutră” până la Lăsata Secului — ultima zi dinaintea Postului Mare al Paștelui. În această zi se mai mâncau de dulce, se petrecea, se țineau ultimele baluri sătești. Mâine începea postul de 40 de zile, care lua sfârșit la Sărbătoarea Învierii.

Sfârșitul iernii era marcat și de Mucenici — sărbătoarea celor 40 de mucenici din Sevastia (9 martie), care în Oltenia se traduce printr-o tradiție culinară unică: mucenicii oltenești, sub formă de cifra „8″ (simbol al crucii și al infinitului), fierți în apă cu miere, scorțișoară, nucă pisată. Spre deosebire de „mucenicii moldovenești” (care sunt copți la cuptor), mucenicii oltenești sunt fierți — o particularitate regională păstrată cu strictețe.

După Mucenici, iarna era considerată oficial încheiată. Începea pregătirea pentru muncile câmpului: arătura primăverii, semănatul porumbului, plantatul viei. Ciclul anual reîncepea — și, cu el, un nou ciclu de tradiții, despre care vom vorbi într-un articol dedicat verii și sărbătorilor Sânzienelor.

---

Note și surse

^[1] Pentru canoanele postului Crăciunului în tradiția ortodoxă, cf. Antonie Plămădeală, Tradiții pe înțelesul tuturor, Editura Reîntregirea, Sibiu, 1996.

^[2] Interdicția torsului în postul Crăciunului — atestată de etnografi în Oltenia secolului XIX-XX. Cf. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, vol. I, Academia Română, București, 1910.

^[3] Pentru repertoriul olteneac de colinde, cf. Sabin V. Drăgoi, 303 colinde cu text și melodie, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1925 (lucrare fundamentală a etnomuzicologiei românești).

^[4] Pentru semnificația teologică și etnografică a Bobotezei, cf. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor (despre ritualurile acvatice de purificare), și Tudor Pamfile (op. cit.).